Ion Cantacuzino, fiu al lui Constantin Cantacuzino, fost locotenent domnesc în 1848-1849, şi al Zoei Slătineanu, s-a născut la Bucureşti pe 25 noiembrie 1863. Pentru că familia sa era una cu stare, a fost trimis să înveţe carte la Paris. Pe malurile Senei a făcut atât liceul cât şi facultatea. De fapt facultăţile, căci între 1882 şi 1894, a urmat cursurile a 3 facultăţi : filosofie, ştiinţe ale naturii şi medicină.
Vorbea 5 limbi străine – franceza, engleza, germana, latina şi greaca veche. După încheierea studiilor, rămâne la Paris încă 7 ani şi lucrează la Institutul Pasteur alături de doctorul Ilia Mecinikov care era pe jumătate român şi care, în 1908, avea să primească Premiul Nobel pentru medicină. Revenirea lui Ion Cantacuzino în ţară se produce în 1901. Cartea de vizită dobândită în Franţa, precum şi recomandările lui Mecinikov, determină conducerea Facultăţii de Medicină să-i pună la dispoziţie catedra de medicină experimentală.
Din postura de director al Direcţiei Sanitare precum şi din cea de ministru al Sănătăţii, Cantacuzino îi învaţă pe români cum să fie curaţi. În limbaj oficial, introduce reguli de igienă comunitară şi de igienă a muncii. Este, totodată, un susţinător declarat al vaccinării pentru prevenirea şi controlul bolilor transmisibile, drept pentru care introduce încă din 1907 vaccinarea contra febrei tifoide.
Strânsa colaborare a lui Ion Cantacuzino cu lumea medicală franceză face ca, în 1926, România să devină a doua ţară din lume după Franţa, care introduce vaccinul împotriva tuberculozei, boală care în perioada aceea a curmat multe vieţi.
Ion Cantacuzino a fost pur şi simplu o instituţie. Pe lângă activitatea de savant, a fost un creator a tot soiul de organizaţii, asociaţii, instituţii aflate în slujba sănătăţii, adică făcătoare de bine. A sprijinit construcţia de sanatorii pentru tuberculoşi şi a organizat campanii împotriva epidemiilor de holeră, tifos, tuberculoză, malarie, scarlatină sau febră tifoidă. Prin laboratorul său ori pe la catedra sa au trecut oameni care aveau să marcheze, la rândul lor, prin competenţă şi profesionalism, medicina autohtonă şi nu numai.
Dincolo de preocupările medicale care i-au marcat întreaga existenţă, Ion Cantacuzino a avut o puternică înclinaţie către cultură şi artă. Desenator pasionat şi talentat, a fost un asiduu colecţionar de schiţe şi gravuri ale unor renumiţi pictori europeni. Cânta la pian, cu pricepere, după cum povesteau cei care l-au cunoscut, şi era realmente fascinat de muzica lui Wagner, astfel încât mergea în fiecare an la festivalul de la Bayreuth. „Medicul curant al naţiunii române” şi-a luat adio de la pacienţii săi în ziua de 14 ianuarie 1934. Iniţial a fost înmormântat la Bellu, însă în iulie acelaşi an, rămăşiţele sale au fost strămutate într-o criptă din curtea institutului care îi poartă numele.
Sursa: Istorie în culori
