Așa cum v-am obișnuit în paginile revistei noastre aducem săptămânal pe copertă câte unul dintre artiștii români contemporani. Povești de viață uluitoare, fascinante, uneori adevărate lecții, ni se dezvăluie în mod profund, împărtășind totodată o fărâmă din universul lor interior.
Irina Venera este un jurist cu acte de pictor. Fire boemă dar în aceeași măsură perfecționistă, se află într-o profundă căutare de sine, oscilând între realitatea vieții cotidiene și trăirile proprii, căutând să făurească noi și noi orizonturi în arta proprie.
Fie că e vorba de senzualitatea ascunsă în grădinile sale paradisiace, simbol al fanteziei, sau de portretele executate cu o tehnică perfectă, Irina este unul dintre artiștii români contemporani pe care trebuie să îi cunoașteți deoarece sunt devotați în misiunea de a lăsa umanității un strop de frumos.
Viorel Trandafir Cine ești? Tu în viziunea ta despre tine
Irina Venera: -Despre mine mărturisesc că am fost de mic copil idealistă, visam la o lume ideală, o descriam narativ – am și acum textele respective – scriam poezii de la 10 – 12 ani despre teme precum dragostea și căutarea lui Dumnezeu. Cred că fiecare copil aspiră la ceva de mic. Pentru mine acest dor a fost definitoriu.
Ani la rând, prin căutările mele, am continuat să aspir la esență, chiar și atunci când mă îndepărtam de ea.
Abia, recent, am conștientizat mai bine legătura esenței cu realitatea, dinamica și raportul lor, iar pictura este, pentru mine, așa cum o văd acum, un punct de întâlnire cu realitatea, o punte între real și ideal, aparență și esență, materie și spirit, văzut și nevăzut, creat și necreat.
Nu tânjesc după rolul de pictor sau artist plastic. De multe ori spun că nu sunt pictor, ci că pictez. Iar pentru mine nu este puțin lucru, este consistent și valoros să pictez.
Singură mea aspirație e aceea de a fi un om curajos și liber. Orice altceva nu mă animă decât întâmplător. De multe ori a fi curajos înseamnă a te putea exprima, a-ți da voie să te manifești și să te poți bucura de asta. Iar pictura a fost unul dintre susținătorii mei pe acest drum.
Am avut momente critice în viață în care am luptat pentru dreptul de a fi și a rămâne eu insămi. Atunci când nu trec prin perioade tulburi, când sunt liniștită și împăcată cu mine aș spune că mă descrie spontaneitatea, naturalețea și starea de bine. Toate acestea se traduc în libertatea de a fi, iar aceste elemente o dată trăite în momentele de zi cu zi se manifestă și în pictură. Cu cât voi putea să reflect acest aspect mai mult în ceea ce exprim artistic voi ști că mă apropii de ceea ce îmi doresc.
Pictura e un autoportret fidel al artistului iar pentru mine ea a venit ca un răspuns, ca un prieten menit să mă inspire, să mă provoace, să îmi sprijine apropierea de viață și de mine însămi.
V.T.: -Ce pictezi? Povestește-ne despre arta ta, stil, felul în care este primită de public, expoziții , preferințe proprii, laitmotive, direcție, curent…
I.V.: –Profesional la bază sunt jurist, am finalizat studiile în drept în 2011. Mi-am găsit înclinația pentru artă în 2018 printr-o decoperire minunată întrucât am început să pictez fără vreo motivație prealabilă și fără niciun fel de background artistic. Îmi aduc aminte că m-am privit pictând și mi-am zis “Ia uite ce fac, pictez!?” A urmat o perioadă scurtă în care am pictat cu mare drag pe textile, abia ulterior fiind atrasă de un curs de specialitate.
Primul meu curs de pictură realizat împreună cu pictorul Turliu Daniel m-a condus treptat spre a urma studiile în domeniu și în 6 luni eram deja înscrisă că student la Academia Națională de Arte din București, România. Mi-am obținut recent Licența în Arte (2021), secțiunea Pictură, după 3 ani de explorare atât în interiorul, cât și în afara limitelor sistemului școlar.
Ulterior studiilor, am acordat mai multă atenție ritmului meu interior ce mă îmbia spre pictură, de a identifica și experimenta metodele potrivite pentru mine de expresie, dar și teoriei artei și diferitelor tipuri de tehnici (peniță tuș, acuarelă, cărbune).
Explorez în paralel 2 direcții ce au ca punct de pornire natura, respectiv peisajul în aer liber (inclusiv identificarea și alegerea locațiilor inspiraționale pentru mine), precum și pictura de atelier unde am început să conturez de anul acesta seria Grădinile Venerei serie ce urmărește expresia senzuală, de forță cromatică în compoziții sintetizate ale florilor pornind de la grădinile secrete ale Bucureștiului descoperite în căutările mele. Consider că e o serie care necesită continuitate și aprofundare atît din punct de vedere al abordării cromatice cât și compozițional-tehnice.
Începând cu anul curent am început să particip la expoziții de grup cu tematici diverse, în principal peisaje vegetale, citadine și mai ales câteva lucrări din seria Grădinile Venerei.
Dintre expozițiile la care am participat în acest an menționez o parte: SALONUL NAȚIONAL DE ARTĂ PLASTICĂ, Ediția A XV A – ATITUDINI CONTEMPORANE, Centrul Cultural UNESCO, Slobozia, Ionel Perlea; BIENALA NAȚIONALĂ DE ARTĂ “ Camil Ressu”, Galați; GALERIA DE ARTĂ BALCIC, BULGARIA – BALCHIK Quiet Nest – expoziție internațională; Expoziția internațională “La sombra de Don Quijote” – Ateneo Cientifico, Literario y artistic, Alicante, Spania; Bienala Internațională de artă – ARCA DI NOE – Satură Palazzo Stella Genova, Italia.
V.T.: În timpul Renașterii erau școli unde pictorii sau sculptorii deprindeau meșteșugul atingând ulterior măestria. Artă a venit ca un concept larg al secolului 19 transformând școlile tradiționale. În viziunea ta preferi noțiunea de artă sau meșteșugul tradițional?
I.V.: –În timpul studiilor mele la Universitatea de Arte am conștientizat că mi-aș fi dorit să fie mai aprofundat meștesugul picturii întrucât nu poți crea liber neavând o bază, o structură stabilă iar aceste școli de meștesuguri ofereau acest fundament.
În ceea ce mă privește, consider că mi-ar fi fost mai potrivit să lucrez mai mult timp alături de un pictor în atelier, în mod aplicat, decât să urmez abordarea prea puțîn practică din timpul facultății. Pe de altă parte, eu am urmat studiile academice fără a fi urmat o școală de arte anterior, și atunci lipsurile pe care talentul le poate acoperi doar parțial posibil să își fi cerut girul.
În același timp, consider că astăzi există mai multă libertate în expresie, urmarea anumitor reguli nu mai este un imperativ, însă dacă opera este lipsită de calitatea estetică și structura de bază menționată mai sus nici creația respectivă nu va trece testul timpului.
V.T.: –Artistul trebuie să fie atașat de opera sa, să se identifice cu ea sau să fie complet detașat și să o trateze cu superficialitate și distanță?
I.V.: –Consider că artistul e bine să fie responsabil pentru opera sa, nici atașat, nici detașat.
Responsabilitatea față de opera sa se reflectă pe de o parte prin sinceritatea (autenticitatea) și implicarea sa, inclusiv raportul la pictură, iar pe de altă prin a fi conștient de efectul pe care opera să îl poate avea asupra celui ce o privește și a crea în cunostință de cauză.
V.T.: -Artistul trebuie să reflecte realitățile timpului sau opera sa să fie atemporală?
I.V.: –Dacă opera sa se bucură de calitățile picturii atunci opera respectivă indiferent că va reflecta realitățile timpului în cauză sau va fi atemporală va sta că mărturie pentru alte timpuri.
V.T.: –Care consideri că trebuie să fie parcursul vieții unui artist, apogeu, faima, cheia succesului, apogeu financiar?
La fiecare artist parcursul care trebuie să fie este cel pe care îl trăiește.
Pentru mine parcursul vieții este despre căutarea răspunsului „cine sunt eu?” și „cine este celălalt?”
Viața și trăirea proprie nasc premisele expresiei plastice proprii.
Din această perspectivă, apogeul artistului este cunoașterea de sine cu care fiecare om își e dator sie însuși – alături de înțelegerea picturii până la punctul în care cele două converg în mod armonios într-o expresie plastică lucidă, autentică, adevărată.
V.T.: –Artistul este definit de opera sa ori de casele de licitații, expoziții, diplome, onorifice, etc.
I.V.: –Există o bogătie a sufletului și a spiritului la care artistul trudește – în spatele camerelor de luat vederi, social media, în spatele simezelor – care îi aparține și de care e personal răspunzător. Publicul nu va putea avea acces la această lume și trăire decât rareori prin operele artistului. Uneori nici pictorii între ei nu se înțeleg sau nu rezonează în convingeri cu privire la acestea.
La această bogătie, uneori se adaugă, deși nu e obligatoriu o consecință, cea socială care vine cu recunoaștere a meritelor sale, și nu de puține ori chiar și cu cea materială.Artistul este un rezultat armonios alcătuit din esența sa umană coroborată cu afinitatea sa față de Frumos dar și cu capacitatea și autenticitatea expresiei sale artistice.
Participările sale în plan social pot reflecta (sau nu) o parte din valoarea sa că artist, dar ele nu sunt definitorii pentru artist. Artistul onest nu se hrăneste din aprecierea exterioară, ci din bucuria actului de a picta, din pasiunea lucrului făcut în sine. Faptul că uneori există o rezonanță exterioară în raport cu lucrările unui artist ele nici nu adaugă, nici nu fură din valoarea operei respective.
V.T.: -Care este cel mai mare sacrificiu pe care un artist trebuie să fie pregătit să îl facă pentru arta sa?
I.V.: –Nu cred în ideea unei arte ca rezultat al sacrificiului, în ceea ce mă privește. Atunci cînd ceea ce faci este o cerință a sufletului, singurul sacrificat poate fi sufletul dacă nu e urmat.
Pentru mine arta este o manifestare a bucuriei de a trăi și are ca element determinant sinceritatea artistului cu sine și cu pânză din fața sa, având însă conștiința responsabilității față de propriul suflet dar și față de sufletul celui care va întâlni acea operă.
Într-un astfel de context nu există sacrificiu, există doar disponibilitatea de a te pune în starea de a fi și a face în acord cu aceea, de a te lăsa în spirit, de a contempla, de a descoperi și a comunica esențele percepute prin mijloacele specifice artei.
Cu privire la acestea din urmă aș sublinia loialitatea vizavi de Frumos și curajul de a-l accepta cu care este natural să fie înzestrat orice artist și care presupune identificarea (acolo unde apare) și renunțarea la artificii și abordări superficiale ale actului de a picta în egală măsură cu cel de a trăi.
