În 1882, Ciprian Porumbescu a vizitat Banatul. Cu această ocazie, el i-a scris surorii sale: „În Banatul acela ordinea și curățenia domnește într-însul. Casele sunt mari și bine curățite, șurele și grajdurile sunt în cea mai bună rânduială. Ulițele sunt largi, bine îngrijite, sădite cu arbori pe amândouă părțile. Podoaba cea mai de frunte a satului o reprezintă școala și biserica, locașurile vrednice de înalta lor menire. Și cum e satul, așa sunt și oamenii.” El mai adăuga: „Timișoara e foarte drăguță, având case cu două-trei etaje și face într-adevăr impresia unui oraș modern. Aradul mai puțin. Regiunea pe care am traversat-o, deci de la Lugoj până la Arad, este binecuvântată cu toate darurile bogate, țăranii sunt foarte avuți. Satele – nota bene, cele românești -, sunt ca aici cele săsești, case de zid, biserici splendide, școli și drumuri.” (1)
În condițiile bunăstării materiale, țăranul bănățean era de timpuriu orientat și către educația școlară și în consecință către o cultură care îi surprindea pe observatorii veniți din afară. În 1896, un conducător al Astrei ardelene, Onoriu Tulea, aflat la Lugoj, declara: „Trebuie să mărturisesc o greșeală, căci greșeala mărturisită se iartă. Eu, și cu mine mai toți ardelenii, am crezut că la noi e focularul. Am crezut că venind aici (în Banat), noi venim ca să aducem cultură. Dar am greșit. Aici (în Banat) am găsit mai mult decât avem noi (în Ardeal). În loc să dăm, noi, aici, avem să luăm, căci ne-ați întrecut.” (2) Iar în 1904 un alt ardelean, dr. Liviu Lemenyi, afirma de asemenea că: „Prin părțile Banatului s-a născut prima mișcare pentru cultivarea poporului român (…), prin părțile acestea s-a înființat primul institut pedagogic, din care au purces apostolii învățători, (…) puțini țărani afli în acest ținut (în Banat) – fie dintre cei mai bătrâni -, cari nu știu carte.” (3)
Revenind la Ciprian Porumbescu, acesta îi mai scria surorii sale: „Numai în câteva zile m-au copleșit atâtea impresii, încât mi-ar trebui coale întregi ca să-ți scriu tot ce am văzut și auzit în Banatul cela. Corurile premiate sunt atât de minunate, încât societatea noastră de cântare din Brașov îi, față de ele, nimica întreagă. Și astea sunt societățile țărănești, instruite și dirijate. Te uitai cu emoție la marțialele chipuri, care cu notele în mână urcau și se așezau în semicerc, pe când dirigentul care stătea în mijlocul lor dădea cu mâna măsura pe care noi o știm că poate să o poarte doar plugul și toporul. (…) Lucru ca acesta nu mi-a fost dat să văd și poate nici nu-mi va fi dat să-l mai văd așa curând.”(4)
Dar ce îi uimea într-o asemenea măsură pe vizitatorii Banatului? În această regiune învățământul se generalizase încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce bazele îi fuseseră puse prin inițiativa luminată a împărătesei Maria Tereza. În anul 1802, în Banat existau 328 de școli românești, care au format o pătură țărănească instruită și dornică de cunoaștere. (5) Însă în perioada austro-ungară, presa românească din Banat critica faptul că localnicii erau foarte atașați de graiul lor, în detrimentul limbii literare. La sate, dacă încerca cineva să vorbească în româna literară, era imediat stigmatizat de locuitori, fiind acuzat că vorbește „domnește” sau „ca la oraș”. (6) Ziarul timișorean Dreptatea scria în 1894 că la Ciacova elevii spuneau „șinși ” în loc de „cinci”, „șapce” în loc de „șapte” etc. (7) Reprezentațiile teatrale din satele bănățene erau transpuse în grai, spre deliciul și amuzamentul publicului. La finele secolului al XIX-lea, poeții Victor Vlad Delamarina și George Gârda au pus bazele literaturii tipărite în grai bănățean. Aceasta a luat o mare amploare în veacul următor. Lingvistul Romulus Todoran considera că rădăcinile literaturii în grai bănățean trebuiesc căutate încă la începutul secolului al XIX-lea, odată cu cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg. (8)
În 1897, Dreptatea din Timișoara scria : „Comuna Vrani, mică în asemănare cu altele, este una dintre cele mai inteligente și naționale; foile naționale nu-i lipsesc niciodată; tineretul din Vrani ține abonate și cetește: Dreptatea, Foaia de duminică, Foaia poporului, Tribuna, Tribuna poporului, Vulturul, Vatra, Familia, Foaia literară, Gazeta Transilvaniei ș.a.ș.a. foi române.” (9)
În 1899 o situație asemănătoare era consemnată de Tribuna poporului în localitatea Târnova de lângă Reșița: „Mulți prunci ies din școală cu carte, cari devenind juni și cu dorul de a se lumina tot mai mult, încep a-și abona foi românești naționale, astfel încât astăzi (…) sunt reprezentate în comuna noastră Târnova, cu puțină excepțiune, mai toate gazetele din patrie, precum: Tribuna poporului, Foaia poporului, Revista Orăștiei, Foaia diecesană, Vulturul, Unirea etc.” (10)
Emilian Novacovici scria în Monografia comunei Răcășdia, apărută la Oravița în 1923: „Până la anul 1882, în comuna noastră n-au întrat alte foi cetite de popor, decât numai Luminătorul din Timișoara. Și aceasta numai la o singură adresă. De la anul 1882 și până la 1907, treptat, s-a lățit și introdus dragostea de cetire în popor. La anul 1907, cu bucurie s-a putut constata că mai nu lipsea casă în care, dacă nu întra câte o foaie, apoi desigur trebuia să între câte o broșură, istorioară ori calendar.” În 1908, în comuna respectivă, situația difuzării presei era: Poporul român – 200 de exemplare; Tribuna, Foaia ilustrată și Cucu, fiecare în câte 15 exemplare; Progresul în 4 exemplare; Drapelul, Gazeta de duminică și Libertatea, fiecare în câte 3 exemplare; Gazeta Transilvaniei, Lupta și Economia, fiecare în câte 2 exemplare. Într-un exemplar au intrat Foaia diecesană, Țara noastră, Transilvania, Lumina, Ungaria, Severinul și Poporul (11)
Tot în 1923, Sever Bocu spunea în Parlament că înainte de 1919 la Satu Nou de lângă Panciova fuseseră 100 de abonați la ziarul Tribuna din Arad. (12) Se poate observa din aceste enumerări cât de numeroase și de diversificate erau publicațiile românești din Austro-Ungaria.
În 1903, Poporul român din Budapesta scria: „Sunt și la noi sate, mai ales în Bănat, unde (…) poporenii, din câștigul ce-l au, abonează foi, cumpără cărți folositoare și, deșteptați la minte din acestea, și-au înființat cor, care cântă melodios (…), dă concerte și nu arareori arangiază și reprezentațiuni teatrale, care sunt de o însemnătate nespus de mare, pentru cultură și înaintare.” (13) Iar Foaia Orăviții constata retrospectiv în 1914: „Ni-a plăcut totdeauna să ne mândrim cu poporul nostru din aceste părți, căci a făcut progrese mari, pe toate terenele și e conștiu de datorințele sale. Cartea a străbătut până în coliba cea din urmă, tânări și bătrâni se întrec a ceti foi și cărți lor potrivite, aproape în fiecare comună e cor, în unele fanfară, se aranjiază concerte și producțiuni teatrale, ceea ce nu s-a pomenit la alte popoare.” (14)
Iar concluzia o trăgea ziarul Drapelul în 1913: „Am văzut la voi (în Banat) țărani mai culți și mai isteți decât mulți cărturari din alte părți. Dacă i-ai dezbrăca de haina țărănească, nime n-ar crede că sunt țărani.”
sursa: istoriabanatului.wordpress.com
