Vasile Barbu, pe numele avut la naştere, a venit pe lume, cel mai probabil, la 17 decembrie 1780, la Iaşi, sau conform altor surse, la Mereni, raionul Anenii Noi, acum în Republica Moldova. Data exactă nu este cunoscută, fiindcă în acele vremuri, noii născuţi ai celor din clasa sa socială – a robilor – nu erau înregistraţi.
El era urmaș al unei vechi familii de lăutari, fiind fiul Glafirei şi al lui Stan, iar de la tatăl său a moştenit o comoară preţioasă – un repertoriu de cântece care desfătau societatea ieşeană în primele decenii ale secolului trecut. Impresionante erau, mai ales, baladele, care istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor. Cronicile vremii menţionează ca nimeni nu a ştiut să le cânte mai frumos decât Stan Cobzariul, tatăl lui Barbu.
Încă din copilărie, a cunoscut viaţa plină de înjosiri şi umilire, destinată lăutarilor robi meniţi doar să anime chefurile boiereşti ale vremii.
Însă Barbu Lăutaru şi-a alcătuit un taraf propriu cu care a început să colinde în târgul Iaşilor, pe meleagurile tatălui său, câştigându-şi un renume care i-a asigurat starostia scripcarilor în jurul anului 1804.
Barbu Lăutaru s-a căsătorit de tânăr, şi-a întemeiat o gospodărie îngrijită, chiar înfloritoare. El a avut trei copii, toţi deveniţi lăutari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul şi Vasile Scripcariul.
Documentele vremii vorbesc că pe lângă familie, Barbu, ca staroste al lăutarilor ieşeni, avea şi obişnuitele privilegii, printre care un argat, „un ucenic al Logofătului Ghica”, trimis să înveţe meşteşugul cântatului, dar şi să deretice prin curtea conducătorului breslei.
Barbu Lăutaru a cântat la mai multe instrumente muzicale, la scripcă, la cobză şi la nai, toate acestea fiind mânuite cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult talent, fiind însoţite de piesele vocale, interpretate cu aceeaşi măiestrie.
Barbu Lăutaru aborda în mod unic jocurile populare, sârbele, bătutele şi horele, nici un lăutar din vremea sa neputând să-l egaleze.
A cântat în hanuri, grădini publice, la baluri, petreceri populare şi particulare, a susţinut concerte cu taraful său şi la Chişinău (în anii 1814 şi 1822), şi în alte localităţi ale Basarabiei. În anul 1814, talentul lui Barbu Lăutaru avea să fie cunoscut la Chişinău, după ce Dumitru Plaghino şi Costache Pantazoglu, doi boieri moldoveni, au fost trimisi la de Scarlat Calimah – Vodă, însoţiţi de cei mai straşnici lăutari din toate tarafurile moldovene.
După aproape patru decenii de stărostie, în care fusese lăutarul cel mai apreciat şi stimat din Iaşi, cu relaţii consolidate la marile curţi boiereşti, la 19 decembrie 1839, Barbu Lăutaru scria o jalbă de demisie către stăpânire, motivul acesteiea fiind mărirea havaietului (birului) pe care trebuia să-l plătească Eforiei sau, conform altor mărturii, necazuri prilejuite de situaţia materială.
Retragerea sa din funcţie nu a fost însă definitivă, pentru că în anul 1842, candida din nou, devenind staroste, dar al unui singur cartier din Iaşi.
Lăutaria a asigurat familiei venituri consistente, astfel că familia lui Barbu Lăutaru, „din mahalaua Frecăului”, se va răscumpăra din robie, la 6 iulie 1845, conform condicii de „Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi”.
Remarcabil este faptul că starostele scripcarilor ieşeni nu a cunoscut niciodată notele muzicale, dar a fost capabil să vrăjească inimile tuturor acelora care l-au ascultat vreme de o jumătate de veac, dor datorită talentului său nemărginit.
Ultimii ani ai vieţii lui Barbu Lăutaru sunt învăluiţi într-un total mister, nefiind găsite în scrierile vremii menţiuni privind numele său, sau despre vreun chef, nuntă sau petrecere domnească la care să fi cântat.
Barbu Lăutaru a murit la Iaşi, cel mai probabil la 18 august 1858, la vârsta de 77 de ani, încărcat de o glorie unică, legendară. Barbu Lăutaru îşi odihneşte somnul de veci în curtea Bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iaşi.
În amintirea sa, o stradă din Chişinău poartă numele lui Barbu Lăutaru.
Vasile Alecsandri l-a făcut nemuritor prin canţoneta „Barbu Lăutarul”, marele compozitor Franz Liszt a creat „Rapsodia română pentru pian”, se spune, după ce l-a ascultat interpretând, la Iaşi, nişte „cântece de beţie”, iar pictorul Iosif Iser i-a dedicat portretul „Barbu Lăutarul”
Sursa rador.ro
Istorie in culori