Așa cum v-am obișnuit în paginile revistei noastre aducem săptămânal pe copertă câte unul dintre artiștii români contemporani. Povești de viață uluitoare, fascinante, unele adevărate lecții ni se dezvăluie în mod profund, împărtășind totodată o fărâmă din universul creației lor.
Într-o lume din ce în ce mai agitată și mai sumbră Martina Grigorița, o tânără artistă din București, creează neobosit. Creionul, pensonul sau penița sunt uneltele sale cel mai de preț. Ele aștern pe mucava linii, griuri, reflecții pentru a crea în sufletele publicului privitor emoții. I-am pus întrebarea cea mai grea, întrebarea pe care noi înșine o ocolim neștiind un răspuns suficient de valabil.
„Cine sunt eu? Sunt o idee, o formă sau poate un tainic ce culege adevăr din grădini, deghizat în mii de culori și-l pictez pe mucava, pentru că un parfum discret emană fiecare gând în ramă. Atelierul meu este plin doar de adevăr sublim.” Ne răspunde artista cu o hotărâre de invidiat, văzându-se pe sine, mai degrabă, ca pe o entitate impersonală deghizată de magia universului cromatic.
Ați admirat lucrările ei în expoziții de renume, locale, naționale, de grup sau personale, lăsându-vă cuprinși de magia cromaticii profund echilibrată, a formelor precise, a dinamicii, a tehnicii studiate, și mai ales de fantezia nudurilor sale desprinse parcă din perioada belle-epoque.
„Creația mea, această plimbare prin grădinile vieții după adevăr este o îmbinare armonioasă între tehnica studiată, mult exersată și o ascultare nemărginită a sufletului. Două instrumente fără de care opera mea nu s-ar naște, asemeni unei noi vieți, asemeni unui copil care pe lângă iubirea necondiționată, infinită, are nevoie și de un mediu bun ca el să se dezvolte.”, mărturisește Martina.
Am întrebat, așa cum obișnuim să facem cu artiștii prezenți în paginile noastre, despre relația dintre artist și operă, dintre creator și creație. La fel cum în arta scrisului te poți plasa în fața sau în spatele condeiului, arta plastică îți poade aduce și alte ascunzători, alte mijloace prin care să elaborezi un conținut narativ. Aici ai stil, tehnică, studiu, cromatică și dincolo de cele trei dimensiuni ale realității se poate vorbi de cea de a patra, respectiv de spiritualitate.
“Un mediu bun este acela în care eu mă identific cu lucrarea mea până la un punct, până în momentul în care talentul manuieste pensonul iar eu devin un simplu observator care continuă să învețe ceea ce maestrul îi dezvăluie. Subiectul este o manifestare a gândului, a sentimentului și cred că este mai putin important, însă rezolvarea lui, uimirea și rostirea acestuia creează o punte trainică și intimă între suflete.” Povestește Martina, minimalizând importanța subiectului unei opere în comparație cu emoția care trebuie redată în deplinătatea sa.
Societatea contemporană măsoară talentul și aptitudinile unui artist în funcție de numărul de vânzări ale operelor sale sau în funcție de prețul acestora, uitând a-și propune o mai bună înțelegere a profunzimii artei, uitând de sentimentul profund pe care o operă îl poate transmite. Am vorbit cu Martina despre ce înseamnă succes în viziunea ei și despre sacrificiul pe care este dispusă să îl facă pentru arta sa.
“Drumul până la această punte între suflete, de care vorbeam, până la această legătură ,reprezintă succesul unui artist. Cu cât acesta relație se dezvoltă la cât mai multe suflete cu atât artistul este mai faimos. Viața însăși este o bucurie pentru care eu sunt recunoscătoare și absolut nimic din ceea ce mi se poate întâmpla nu poate reprezenta un sacrificiu ci un pas către evoluție.”, încheie apoteotic artista interviul din paginile revistei noastre.
Așadar o lecție despre cum ar trebui să fie arta și o incursiune în universul liniilor, al griurilor și al formelor, alături de o entitate impersonală care creează neobosit emoție: Martina Grigorița.
